La fel ca ei, sunt rocker

Și privesc la fețele lor, din poza pe care o vedem toți pe la știri și reportaje siropoase, și toți îmi par cunoscuți. Cel mai probabil, chiar i-am cunoscut cândva, ori prin Vamă, ori la vreo beție prin vreo cârciumă infectă de roacări în care, lângă masa plină de beri goale, puneam țara la cale ori discutam filosofii imbecile, așa cum faci cu niște prieteni de unică folosință, cărora poți să li te destăinui întru totul fără griji. Sau poate am împărțit vreodată cu vreunul dintre ei apa din rucsacul meu prin vreo drumeție prin munții României și am stat la vreo țigară împreună, la vreun popas.
Sau poate doar mi se pare, poate nu cunoșteam pe niciunul. Poate doar am impresia asta atât de pronunțată pentru că și eu sunt ca ei. Și eu port geacă de piele, și mie îmi plac barba și head-bangingul, și eu parcă simt o satisfacție ciudată când mi se oferă prilejul să-i explic vreunui înapoiat că nu sunt satanist, dar că nici prea credincios nu mă pot numi, iar asta pentru că am multe întrebări, iar pentru majoritatea dintre ele nu pot găsi vreodată răspunsul și că e ok să fie așa. Că tocmai întrebările astea duc la evoluție, nu certitudinile.

Acum fix un an, au murit rockeri într-o cârciumă infectă. Nouă astea ne plac cel mai mult, astea infecte în care, dacă vomiți lângă masă când ți se face rău, nu te scoate bodyguardul afară, ba chiar te ține de frunte, poate. Astea în care poți să urli și nimeni să nu ridice sprânceana, fals indignat de vreun comportament neavenit pe care, vezi-doamne, ei nu îl înțeleg. Barurile astea în care cântă vreo trupă care nu înseamnă nimic pentru curentul mainstream, dar care, pentru acei câțiva, înseamnă o filosofie de viață. Acolo ieșim noi, ca să fim noi înșine. Nu te gândești dacă respectiva cârciumă are ieșire de urgență sau stingătoare, e meseria altora să o facă. De ce suntem noi înșine în halu' ăsta de locuri? Pentru că gândim și vrem să dăm pe dinafară. De ce ascultăm halu' ăsta de muzică? Pentru că ne punem întrebări, iar răspunsurile ne revoltă.

Revolta. Crezi că dacă se întâmpla același tip de tragedie într-un club de maneliști, se schimba vreun guvern? Se organizau, oare, și alții atât de bine, încât, prin proteste pașnice, să convingă prim-miniștri și primari să își dea demisia? Să se pună în scenă mișcări culturale, asociații de solidaritate, marșuri de tăcere? Revolta de după tragedie a venit din partea unor elite. Și n-o spun doar eu. Acolo au murit arhitecți, jurnaliști, artiști, studenți. Rockeri. Toate pasiunile, înclinațiile și sentimentele asemănătoare au dus la solidaritate, una atât de puternică încât a contagiat toată țara. Însă nu toți am rămas contagiați. Mulți au votat primari penali dovediți, partidele cu condamnați penal sunt în plină înflorire și urmează același lucru, din câte se vede, și pe mai departe. Ăștia, mulții, nu știu să gândească. De asta susțin sus și tare că adevăratele schimbări le dau elitele. Dar ele, puțin numeroase fiind, nu pot face acest lucru peste noapte și nici nu ar fi indicat. Schimbarea profundă se realizează în timp. Cum? Prin respectul față de meseria pe care ți-o alegi și prin atitudinea civică - fă-ți datoria la locul de muncă așa cum știi mai bine, aruncă chiștocul la coșul de gunoi, citește și documentează-te înainte să mergi la vot, gândește și dă-o mai departe, identifică adevăratele valori și educă-ți copiii să facă la fel! Nu te da în lături să te implici acolo unde poți. O să reușim. Încet-încet, toți o să fim rockeri. Deja ne înmulțim.