Interesanta maturizare

Interesant

Sunt atâtea cuvinte pe lumea asta pe care le folosim fără să le știm sensul! Cuvântul "interesant'', de exemplu, nu  înseamnă nimic. De fapt, poate să însemne orice, therefore, poate să însemne și nimic. Sigur, ca derivat al substantivului "interes", ai putea crede că se referă la ceva care îți stârnește interesul. Nu neg, dar ce este acel ceva care îți stârnește acest interes, ce înseamnă el, ce reprezintă? Din nou, răspunsul ar putea fi oricare. Iată cum, de la ceva extraordinar (că doar îți stârnește interesul, nu?), ajungem la ceva comun, care se traduce prin a fi "interesant".

"Vai, ce coafură interesantă!"

"Textul tău mi se pare interesant..."

"Interesant punct de vedere!"

"Ce tablou interesant!"

"Au purtat o conversație interesantă."

Ce înseamnă toate astea?! Unde ești "tu" în toate exemplele de mai sus? În cel mai bun caz, este un mod nefericit de a te debarasa de povara sincerității, în situația în care vrei să-ți păstrezi o falsă solidaritate față de tine însuți - nu îți place coafura ei, dar nu vrei să o faci să se simtă jignită, dar nici nu o minți că îți place (tocmai ai precizat cât de interesant îi stă cu părul așa), deci îți rămâi fidel ție însuți. Well, let me tell you, tu ești cel mai rău fel de mincinos - ăla care își ascunde jignirea în ceva ce ar putea să pară a fi un compliment, pentru mintea neinstruită. 

Maturizarea

Când eram adolescent, refuzam să îmi tund podoaba capilară. Spiritul meu rebel de rocker mă împiedica de-a dreptul. Acum, la 26 de ani, anumite reguli, de etichetă să le numim, mă obligă să mă tund și nu mai am nici pe departe aceeași reținere ca acum mai bine de 10 ani. Asta înseamnă că m-am maturizat? Dacă da, ar trebui să presupun că Mircea Cărtărescu, Florian Pittiș, Nicu Covaci, Adrian Păunescu, Justin Trudeau (premierul Canadei), Iisus Hristos ori mulți alții intră în categoria persoanelor lipsite de maturitate? OK, să zicem că nu este suficientă condiția aceasta (să refuzi să te tunzi) ca să fii considerat imatur. Dar poți numi condiția necesară și suficientă? Care este ea - îmbrăcămintea, felul de a vorbi, experiențele prin care a trecut, privirea din ochi, abilitatea de a crește barbă, vârsta, culoarea părului, normalitatea personalității, înțelepciunea, toate la un loc? Pot găsi exemple de personalități în societatea noastră, pentru fiecare dintre aspectele de mai sus, care nu se încadrează în ceea ce este social acceptat și care, chiar și așa, să nu poată fi numite imature.

Mă gândesc că un cuvânt așa de profund precum acesta - maturizare - ar trebui să fie folosit în contexte clare, pentru că face, totuși, referire, la niște procese ale dezvoltării individuale intrinseci. Pentru mine, cel puțin, ar fi o jignire să îmi fie lezate convingerile și întregul meu proces evolutiv fără, măcar, ca acela care mă atacă în acest fel să poată defini clar ce îl deranjează la comportamentul meu și să invoce, în loc, faptul că sunt imatur. 

De multe ori, avem tendința să respectăm mai mult un om doar pentru că putem crede despre el că este o persoană matură. "Pare un om matur, o să ies cu el la un date", "Se comportă cu maturitate" etc. pot fi contexte în care ne inducem în eroare de unii singuri.

Iată cum folosirea uzuală a unor termeni pe care credem că îi cunoaștem, dar nu îi putem defini clar, ne pot influența alegerile în viață.

Take this: Am avut parte de o maturizare interesantă. Ce-am spus?

La fel ca ei, sunt rocker

Și privesc la fețele lor, din poza pe care o vedem toți pe la știri și reportaje siropoase, și toți îmi par cunoscuți. Cel mai probabil, chiar i-am cunoscut cândva, ori prin Vamă, ori la vreo beție prin vreo cârciumă infectă de roacări în care, lângă masa plină de beri goale, puneam țara la cale ori discutam filosofii imbecile, așa cum faci cu niște prieteni de unică folosință, cărora poți să li te destăinui întru totul fără griji. Sau poate am împărțit vreodată cu vreunul dintre ei apa din rucsacul meu prin vreo drumeție prin munții României și am stat la vreo țigară împreună, la vreun popas.
Sau poate doar mi se pare, poate nu cunoșteam pe niciunul. Poate doar am impresia asta atât de pronunțată pentru că și eu sunt ca ei. Și eu port geacă de piele, și mie îmi plac barba și head-bangingul, și eu parcă simt o satisfacție ciudată când mi se oferă prilejul să-i explic vreunui înapoiat că nu sunt satanist, dar că nici prea credincios nu mă pot numi, iar asta pentru că am multe întrebări, iar pentru majoritatea dintre ele nu pot găsi vreodată răspunsul și că e ok să fie așa. Că tocmai întrebările astea duc la evoluție, nu certitudinile.

Acum fix un an, au murit rockeri într-o cârciumă infectă. Nouă astea ne plac cel mai mult, astea infecte în care, dacă vomiți lângă masă când ți se face rău, nu te scoate bodyguardul afară, ba chiar te ține de frunte, poate. Astea în care poți să urli și nimeni să nu ridice sprânceana, fals indignat de vreun comportament neavenit pe care, vezi-doamne, ei nu îl înțeleg. Barurile astea în care cântă vreo trupă care nu înseamnă nimic pentru curentul mainstream, dar care, pentru acei câțiva, înseamnă o filosofie de viață. Acolo ieșim noi, ca să fim noi înșine. Nu te gândești dacă respectiva cârciumă are ieșire de urgență sau stingătoare, e meseria altora să o facă. De ce suntem noi înșine în halu' ăsta de locuri? Pentru că gândim și vrem să dăm pe dinafară. De ce ascultăm halu' ăsta de muzică? Pentru că ne punem întrebări, iar răspunsurile ne revoltă.

Revolta. Crezi că dacă se întâmpla același tip de tragedie într-un club de maneliști, se schimba vreun guvern? Se organizau, oare, și alții atât de bine, încât, prin proteste pașnice, să convingă prim-miniștri și primari să își dea demisia? Să se pună în scenă mișcări culturale, asociații de solidaritate, marșuri de tăcere? Revolta de după tragedie a venit din partea unor elite. Și n-o spun doar eu. Acolo au murit arhitecți, jurnaliști, artiști, studenți. Rockeri. Toate pasiunile, înclinațiile și sentimentele asemănătoare au dus la solidaritate, una atât de puternică încât a contagiat toată țara. Însă nu toți am rămas contagiați. Mulți au votat primari penali dovediți, partidele cu condamnați penal sunt în plină înflorire și urmează același lucru, din câte se vede, și pe mai departe. Ăștia, mulții, nu știu să gândească. De asta susțin sus și tare că adevăratele schimbări le dau elitele. Dar ele, puțin numeroase fiind, nu pot face acest lucru peste noapte și nici nu ar fi indicat. Schimbarea profundă se realizează în timp. Cum? Prin respectul față de meseria pe care ți-o alegi și prin atitudinea civică - fă-ți datoria la locul de muncă așa cum știi mai bine, aruncă chiștocul la coșul de gunoi, citește și documentează-te înainte să mergi la vot, gândește și dă-o mai departe, identifică adevăratele valori și educă-ți copiii să facă la fel! Nu te da în lături să te implici acolo unde poți. O să reușim. Încet-încet, toți o să fim rockeri. Deja ne înmulțim.

Adevărul ca provocare

Te-ai gândit vreodată pe bune la ce e adevărul? Sunt sigur că, la fel ca noi toți, de altfel, ai tendința să iei lucrurile din jurul tău "for granted", chiar dacă nu conștientizezi asta, ba chiar probabil că tu crezi despre tine însuți că ești suspicios din fire.

Eu cred că adevărul este dat de ceea ce crede majoritatea că este. Adică un fel de tipuri și arhetipuri împământenite cumva în mentalul colectiv al celor ce își desfășoară existența lor mai mult sau mai puțin signifiantă în jurul tău. Tipuri și arhetipuri la care aderi și tu, voluntar sau nu.

Hai să luăm problema actuală a legalizării căsătoriilor între persoane de același sex. Dacă în Belgia, la Bruxelles, cosmopolitismul societății de acolo admite că homosexualitatea nu este o devianță comportamentală și, deci, nu reprezintă un pericol pentru dezvoltarea armonioasă a culturii colective, în România, problema este ceva mai diferită. Dincolo de tradiționalismul mai pronunțat la noi (fapt ce nu dă neapărat nivelul de civilizație - vezi exemplul United Kingdom -), ai să găsești persoane care se întreabă ironic de ce să nu intre în legalitate și pedofilia: este tot o preferință sexuală diferită, implică voința ambelor părți și reprezintă tot o minoritate - este adevărat, una mai slab organizată, dar asta și ca urmare a nivelului profund al tabu-ului din problematică; tabu care, până nu demult, se regăsea și în cazul homosexualității -. Înainte să-mi sari la gât că bag în aceeași oală homosexualii cu pedofilii, gândește-te la tipul de educație pe care l-ar primi copiii adoptați de o familie cu părinți de același sex. Dacă activiștii egalității de șanse pentru minoritățile sexuale poate ar reuși să îți dea o explicație rezonabilă, aceeași explicație s-ar aplica și în cazul educației primite de un tânăr de 15 ani aflat într-o relație cu cineva de 60 de ani, să zicem. Înainte să vomiți la simplul gând, mai ia în considerare și faptul că politicienii pot specula foarte bine astfel de spețe. Dacă ești Dragnea și te adresezi electoratului creștin-ortodox, adică vreo 86% conform recensământului din 20 octombrie 2011, nu te prea interesează susținerea minorităților de orice fel, decât în măsura în care ele pot influența rezultatele voturilor - și sunt slabe șanse (NB: cu minoritățile din Parlament e cu totul altă discuție). Dacă ești Iohannis și trebuie să dai socoteală în cercurile europene pentru luările tale de poziție (și, pe deasupra, tu însuți faci parte din două minorități, religioasă și etnică), încerci să o dai cotită, fără să spui nici da, nici ba, că doar nu vrei să îi superi prea tare nici pe conaționali. Personal, găsesc varianta premierului Cioloș cea mai rezonabilă, însă el nu explică modul în care s-ar aplica. Eu aș pleda pentru varianta de mijloc - să legalizăm căsătoriile între persoane de același sex (mă refer la cununia civilă, Biserica să facă ce vrea), dar să nu le dăm dreptul de adopție a copiilor (acei copii vor fi niște outsideri în societatea noastră, așa cum este ea acum).

Poți să vii și să întrebi "de ce să nu facem referendum?". Ei bine, treaba asta cu referendumurile nu este întotdeauna cea mai cinstită cale. Ia organizează unul în care să întrebi populația dacă vrea salariul minim net de 10.000 de lei, să vezi rezultatul. Sau întreabă dacă vrea ca formă de guvernământ comunismul în locul democrației (s-ar putea să fii surprins). Sau dacă vrea 300 de parlamentari în loc de 500, pentru ca tu, președinte al țării, să îți poți face jocurile politice mai bine (sună cunoscut?). Rezultatele unui referendum nu sunt neapărat și cele morale.

Și, uite-așa, revenim la dilema de la început; moralitate, adevăr - ce înseamnă astea două? Se suprapun sau nu? Or better yet, mai înseamnă ceva pentru cineva?

Uite altă problemă de adevăr - ideea de unire cu Republica Moldova, susținută prin manifestări cu destul de mare amploare, zilele trecute. Lucian Boia spune să ne luăm gândul de la așa ceva, iar omu' e istoric și ia apărarea declarațiilor făcute de James Petit. Dar tot istoric este și Ioan Aurel Pop, fervent susținător al unirii. Iată și reacția oficială a Senatului României, aici. Ia și studiază contextul în care se află fiecare persoană/instituție și (poate) ai ocazia să îți faci o idee mai clară.

Concluzie? Valori precum adevărul și moralitatea sunt date de sistemul de referință din care tu, cititorule, alegi să faci parte. Ai grijă la cine le exploatează și le vehiculează în jurul tău, acordă o atenție sporită mediilor prin care te învârți și alege un simbol să te reprezinte, cum spune și "formația vocal-instrumentală Paraziții".

P.S.: Vrei să știi singurul aspect care e valabil pentru toți oamenii, atât cât trăim pe pământul ăsta, indiferent de societatea din care facem parte sau de educație? Moartea.

Astăzi e 25 octombrie, aceeași zi în care, în 1944, armata română e eliberat nordul Ardealului de sub maghiarii hortyști. În acel an, între 1 septembrie și 25 octombrie, au murit 49.744 de oameni pentru a apăra o idee - integritatea granițelor noastre. Ieri, în ajunul zilei Armatei României, studenții militari din academia de la Sibiu au depus jurământul militar. Ei au jurat să moară, la nevoie, în numele aceleiași idei pentru care mulți alții, înaintea lor, au ales, demult, să facă la fel. Ei au ales să creadă în ceva. Tu în ce crezi?